Aceasta poveste nu are un final fericit. Nu pot scrie un final fericit; ma doare asta. Parca eu eram indestructibila, tare si luptatoare, nu inteleg cum am ajuns atat de slaba. Scuzele nu o sa fie niciodata de ajuns, dar nu de ele am nevoie acum, ci de alinare, de caldura. Dar tot ce pot sa vad acum sunt doi copii ce se joaca de-a dragostea intr-o amintire. De ce totul se opreste aici?... Poate nu ti-am daruit ceea ce vroiai, dar si tu ai esuat in aceasta misiune… macar de ti-ar pasa, cat de putin.. Razboiul a inceput, iar eu nu am nici un adapost. Am fluturat steagul alb de atatea ori in fata ta, dar acum mi l-ai sfasiat cu cea mai taioasa lama: fericirea ta alaturi de altcineva. Ce-mi ramane acum? Inca o lupta; ma fortezi sa lupt tocmai acum cand nu mai am puteri, sau arme. Indiferenta ta ma forteaza, si m-ai adus pe terenul de lupta doar cu speranta in mainile mele goale; o sa ma ajuti? sau doar o sa privesti cum alt soare apune?.. Daca lucrurile se schimba, nu inseamna ca ele devin mai bune...
Cum vad eu sfarsitul? Fara tine; deja am inceput sa traiesc apocalipsa sufletului meu. Dar nu stiu cand acest sfarsit se va sfarsi. Cat mai curand, sper, cat mai curand..
“El se impotrivi. Se retrase langa fereastra, facu un efort si vorbi:
- Tu esti moarta… Tu stii ca esti moarta..
Domnisoara Christina zambi trist si se apropie din nou de el.
Era acum mai palida, o scalda lumina lunii.
- Dar te iubesc, sopti. Si pentru tine vin de atat de departe…”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu