Trebuie sa recunosc ca te mint. De fapt, ca
mint pe toata lumea; nu, nu sunt bine. Sunt zile cand ajung la marginea
prapastiei si ma asez pe marginea ei, intrebandu-ma daca mertia sa rezist
tentatiei de a ma arunca si scapa de toate grijile, durerile care ma strapung
in momentul de fata. Dorul e cel mai dureros cutit dintre toate cele care ma impung.
Si are lama cea mai rece..
Mi-e dor de tine. Mi-ai promis ca o sa imi
dai un semn cand e momentul sa vin la coltul nostru de strada sa te vad, sa te
privesc, sa iti studiez privirea, ochii, zambetul, miscarile, aura. Inca
astept, tu taci, eu ma sting. Dragostea noastra care ardea a ajuns doar cenusa
rece si inofensiva, vantul adie iar cu timpul ea dispare. Nu am uitat iubirea,
eu am tinut cenusa si carbunii stransi in maini ca sa nu se piarda. Fii sigur
ca daca vei veni in fata mea, te voi accepta ca prieten, iubit, amant, parinte,
erou; orice ca sa te stiu aproape. Atat cat sa nu mai fiu trista... te-am lasat
sa pleci, si de abia acum inteleg ca dragostea adevarata sta in puterea de a te
controla si a-l lasa pe celalalt liber. Nu am putut sa imi las cuprinsa mana de
o alta, nu am putut sa accept trandafiri de la altcineva si nu am putut saruta
alte buze. Si iubesc iubirea asta. Mai tine-ma legata aici.
Si intoarce-te inapoi, la mine.
