A venit timpul…povestea noastra a luat sfarsit. Demult s-a terminat, dar eu am tot incercat sa o continui, nu vroiam sa se termine, nu credeam ca o sa se termine. Dar daca jurnalul nostru s-a inchis, ce mai suntem noi? Doar niste simpli actori peste care se arunca cortina?
Noi suntem proprii nostri stapani; noi suntem singurul lucru pe care il putem controla 100% si il putem modifica cum vrem. O parte din mine vrea sa fie libera si sa zburde pe pajistea inflorita a vietii, dar cealalta jumatate vrea sa ramana prizoniera pe vecie aici, in spatele acestor gratii ale amintirii. As vrea sa traiesc libera, sa traiesc mult si sa nu mai caut doar defecte; ma distrug incet, realizez asta..
Uneori nici nu ne dam seama cum incepe totul, sau macar daca incepe. Iti mai amintesti inceputul povestii noastre? .. Cum mi-ai zambit prima data in razele soarelui de mai? Cum am facut misto de toate cacaturile? Cum visam la viitor? Nici nu ne-am dat seama ca ne apropiam unul de altul, si totusi, lucrurile au mers mai departe; nu am putut controla ceva ce ne doream amandoi la fel de mult.
In momentul de fata? Huh .. nu mai simt nimic: nici ura, nici dragoste, nici regret sau fericire. Efectiv, ma simt golita de sentimente. Si daca simt ceva, e ceva legat de tine, de trecut. Si pana la urma, de ce mereu trebuie sa ne bantuie trecutul? De ce mereu trebuie sa fie vorba despre ce a fost si nu este sau va fi? De ce e mereu cel mai greu sa ne despartim de trecut, sa mergem in prezent si sa visam la viitor?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu