E prima zapada, si tu nu esti aici ...

      Am crezut ca m-am intarit, ca am scapat macar pe jumatate de amintirea si de sentimentele pentru tine, dar m-am inselat. Cum te-am vazut, inima a inceput sa bata cu 10 batai in plus pe minut, corpul imi tremura iar ochii au fost inundati; fara sa vreau, am bufnit in plans. Ma tot gandeam ca daca te-as vedea, ar fi altfel, dar nu. Degeaba am incercat sa ma pietrific in fata ta, pentru ca am esuat. Cand am fost pusa in realitate langa tine, am esuat. Nu am mai fost toata ziua om, mi-ai invadat mintea. Am simtit dorul, am ascuns senzatia atingerii tale, apoi am simtit ura. Dar daca te urasc, de ce trebuie sa te si iubesc?

      Nu stiu; nu stiu ce vreau, ce sa cred, ce simt, cum sa fac sa scap de tine.

      

       

    Se spune ca atunci cand crezi ca nu mai e nici o sansa, atunci apare. Dar eu am o sete morbida de speranta, parca speranta ma face sa respir, deci cred ca mai am mult de asteptat acea sansa.

      As vrea sa stiu: tu ce ai simtit cand m-ai vazut dupa atata amar de vreme? Ai simtit ceva? Ai ras? Ce a fost in capul tau cand am stat in fata ta si asteptam sa-mi spui un cuvant, doar un cuvant, doar sa-ti aud vocea.    
    Ochii tai m-au izbit de dorinta, acea privire a fost mai mult ca o gura de otrava pentru mine. Iar tacerea ta m-a taiat incet, si asteptarea m-a ars. Ce as putea sa fac impotriva acestor lucruri? Cum sa ma impotrivesc cand practic eu sunt propriul meu dusman?!

      Am renuntat, pe bune. Am zis ca gata, ce a fost a fost si chiar daca nu mi-e bine fara tine, nu o sa-ti arat asta. Dar stii cat de dureros e acel zambet pe care il fac cand tu esti cu prietenii tai iar eu sunt singura? Si stii cat de dureros este acest regret pe care il port in fiecare zi? Nu, nu stii. Si nici nu as vrea, pentru ca esti slab si nu ai putea sa traiesti cu asta.

     Dar eu tot te iubesc. Te-am iubit ieri, te iubesc acum, dar nu stiu ce va fi maine.