doar pentru tine

"Nu, nu mai vreau, Ioana. Nu te mai vreau. Nu mai suport, sunt satul pana peste cap. E numai si numai vina ta. M-am razbunat, da, nu am realizat nimic. Si? Si ce? Cui ii pasa?! Pe mine unul nu ma mai intereseaza."

Si totusi, sunt bine. Nici nu am simtit cum cuvintele astea m-au perforat, cum m-au strapuns pana in maduva, cum m-au ingropat de vie. Chiar ieri au avut loc funerariile. A fost foarte trist.. Vedeam toata bunatatea din mine cum zace intinsa intre sase scanduri, impietrita, moarta. Era frumoasa, ai fi spus ca se va trezi in urmatoarea clipa si se va duce direct la tine sa iti fie aproape, ii puteai vedea inca roseata din obraji si un zambet ascuns. O moarte prematura, definitiva.
Am ingropat-o si am mers acasa. Eram singura. Ma gandeam la Bunatate si la moartea ei prematura. Insa cum ar fi spus si tu, "cui ii pasa?", ramasesem eu si atat. M-am dus in fata oglinzii, si vedeam ca ma schimbam pe masura ce Bunatate se inalta. Aveam ochii mai negrii si mai adanci, aveam pielea mai alba decat deobicei, ceaiul avea un gust mai amar, iar telefonul suna, dar nu am raspuns. Eram in cadere, dar trebuia sa cad in picioare, sa rezist, asa cum iti spusesem.
Mi-am luat geanta de pe masa, m-am dat cu clasicul meu ruj rosu si am iesit pe usa. Trebuia sa evadez, sa respir, sa las Bunatatea sa se odihneasca in pace.