De cand ne cunoastem, sau de fapt de cand nu ne cunoastem, mi-am plecat capul si buzele au conturat un mut "renunt" . Ma priveam in oglinda, priveam niste ochi negri, un par ciufulit, negru, lung si niste buze uscate, usor intredeschise; ma priveam indelung, incercand sa ma conving ca nu tu esti cel langa care pot sta, acel "al meu" , acela langa care eram frumoasa chiar si in cele mai innorate dimineti, acea completare a mea. Mi-a luat mult sa inteleg ca noi doi nu suntem decat doua suflete pierdute, o pura intamplare care ne-a condus sa ne scriem mesaje scurte despre viziunea noastra a lumii in fata ferestrei pe care obisnuiam sa visam si sa ne pierdem deobicei ideile. Eu te intelegeam de fiecare data, pentru ca nu erai diferit. Eram la fel de desfigurati, de obositi de viata, cu aceeasi gaura in stanga pieptului. Eram ca doi caini care isi lingeau reciproc ranile. Iar incetul cu incetul, cu fiecare seara in care iti sorbeam fiecare cuvant, fara sa iti dai seama, ma videcai. Ma vindecam. Am incercat si eu la randul meu sa iti cicatrizez toata durerea, dar am fost prea naiva sa cred asta cu adevarat, si am esuat. Amandoi am esuat; pentru ca in stanga pieptului meu s-a produs din nou acea spartura, dar mult mai adanca - a fost creatia ta, opera ta. Insa am continuat sa iti ascult atenta cuvintele, si am descoperit ca tu inca erai la fel de pierdut, si ca nu eu eram cea menita sa te gasesc si sa te aduc inapoi pe drum. In ciuda ironie a sortii, m-am intors la tine, pietrificata si focusata pe realitate. Intr-un mod inexplicabil, ma simteam legata de tine, si oricat ai nega, poate nu a fost iubire, dar a fost o conexiune pe care nu o pot descrie, o energie intre noi. Pentru prima data dupa mult timp, ceva in pieptul meu se smucea, pentru ca amandoi eram ca la inceput: la fel de innecati, murdari si lasi. De data asta eram constienta ca nu eram meniti si ca nu aveam nici o sansa, ca tu inca erai pierdut, chiar daca eu ma regasisem intreaga in fata ta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu