A trecut ceva vreme de cand ti-am spus ultima data ca te iubesc, sau de cand am regretat ca nu am putut sa te fac indeajuns de fericit incat sa ma alegi pe mine. Ceasul ticaie, timpul trece, sunt singura, sunt rece; simt cum ma inraiesc efectiv, cum sorb putere dintr-o sursa necunoscuta. Ma uit in oglinda si de fiecare data vad cum chipul mi se intuneca din ce in ce mai mult. Am crezut ca nu voi mai iubi niciodata, dar am facut-o, iar asta a scos inima din mine; toata bunatatea, rabdarea, mila si dragostea au fost pierdute in neant. Si nici macar nu ma mai stradui sa le adun inapoi, la piept.. nu ar avea rost, caci tot a ta voi ramane. Imi tulburi somnul, te visez in fiecare noapte, iar cea mai cruda parte a povestii este cand ma trezesc dimineata, si suna ceasul, nu telefonul cu "buna dimineata, scumpo!" , iar cafeaua e mai amara ca deobicei. Mi-e frica de propria persoana. Mi-e frica de faptul ca nu te voi distruge numai pe tine, ci si pe mine. Asta inseamna iubire? Ca esti parte din mine si odata cu tine ma ingrop si pe mine?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu