Nu, asta nu trebuia sa fie asa; nu trebuia
sa cedez, nu acum, niciodata. Dar totul clocoteste in mine, incat ajung sa nu
mai rezist nici macar o secunda in plus. Vad ca mi-am facut toate astea cu mana
mea, iar cand am cea mai mare nevoie de tine, pur si simplu te alung.. Nu stiu
ce sa mai cred, in cine sa ma mai incred, unde sa gasesc o sursa de putere. Ma
hraneam cu fiecare sentiment ce mi-l purtai, iar acum doar ma uit cum totul se
ofileste in jurul meu, in ciuda luminii in care pasesc. Ai plecat fara nici o
explicatie, fara o privire fugara aruncata inapoi, dar totusi ma mai vroiai; ma
vroiai doar pentru tine. Sau poate doar obisnuita te macina in interior..
obisnuinta in care eram sinceri unul cu altul, ne luam in brate in loc sa ne
spunem “la revedere” ; obisnuinta de a fi a ta.
Imi pare rau de tot, dar tine minte: la
prima zapada ai avut sansa de a avea o a doua sansa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu