Ma intreb de cate ori mai sunt nevoita sa spun “adio” ca sa uit. Stric totul, pierd, plang, sufar, ranesc tot ce iubesc si nu pot sa vad decat negru in fata ochilor. Nu mai pot controla durerea, nu mai pot controla sentimentele, si sunt pierduta intr-o ploaie de minciuni si amintiri din care nu mai pot iesi decat cersind ingaduire si iertare. Nu imi explic de ce mi se intampla toate astea, iar eu am pur si simplu mainile legate la spate si tot ce pot sa fac este sa privesc cum totul se destrama sub ochii mei: toata iubirea, toate visele, sperantele, dorintele; totul. Fiecare lacrima parca ia foc pe obrajii mei, fiecare incercare pare inutila, si orgoliul meu cladit in atatia ani a cazut intr-o secunda la auzul vocii tale.
Nu mai vad nici un semn de viata, doar o inima care a devenit o rana deschisa din care nu curge sange. Iar incet, Paradisul meu a devenit un colt de lume uitat si putrezit, unde vantul rece este singura mea companie.
Cand toata lumea pierde, nimeni nu castiga, dar cand toata lumea pleaca, ramai singur.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu