Nu mai suntem copii...

... cat de trist. Ar trebui sa ma bucur ca furtuna a luat sfarsit, ca suntem in preajma sarbatorilor de iarna, cand in casa miroase a cozonacul pe care il face mama si a bradul proaspat impodobit. Insa toate astea parca imi adancesc golul, lipsa, dorul. Nu stiu de ce cu cat ar trebui sa fiu mai fericita, cu atat mai mult simt ca ma sufoc.
A scris ultimele cuvinte din ultimul capitol, apoi a inchis cartea si mi-a inmanat-o. Iar eu am fluturat steagul alb in semn de pace. Aparent, final de razboi. Dar mai am de dus pana la capat lupta cu mine, pe care am pierdut-o cu fiecare confesiune pe care ti-am spus-o, insa nu regret asta. Mi-am scos bluza, mi-am dat jos pantalonii, tu iti descheiai camasa... ne-am dezbracat sufletele si ne-am vazut pe de-a intregul amprentele, ranile, cicatricile, saruturile si momentele frumoase pe fiecare centimetru de piele. Cu un ochi plangeam si cu celalalt radeam...
Inainte nu stiam ce sa-ti impachetez mai repede in dar pentru acest sfarsit de an. Iar acum am ajuns sa privesc doar hartia colorata cu reni si niste funde amarate... insa am realizat ca de fapt ti-am dat cel mai de pret cadou al meu: te-am scris.