pana la dementa mi-a mai ramas un singur vis.

     Deschid incet ochii; soarele e deja sus pe cer si ma anunta ca e timpul sa ma trezesc si sa pasesc in aceeasi realitate din care nu ma lasi sa ies. Ma intorc pe spate, si inchid ochii; te vad. Nu mai am chef de nimic, nici macar de mine. Ma scol, imi fac o cafea, ca deobicei. Aprind o tigara si privesc pe fereastra toata agitatia; toti oamenii grabiti, toate tramvaiele care opresc in fiecare statie, claxoanele masinilor care se aud din departare. Nu inteleg; in ciuda culorilor si galagiei de afara, viata este uneori atat de incolora.. Sting tigara, imi pun vechii blugi albastrii pe mine rapid, un tricou, tenisii, si evadez dintre cei patru pereti in care m-am trezit dimineata. Ies pe usa, o incui, si pentru o secunda ma opresc: "macar de as putea sa te vad.. macar azi, mi-e dor" .
     Urc in metrou, odata cu alte zeci de oameni, care probabil pot fi mai bine sau mai rau ca mine, cu vietile colorate in mod diferit. Cobor in urmatoarea statie, urc scarile rapid si cumva sper ca la capatul lor ma vei astepta. Dar nu, azi nu mai fabulez, nu, nu vei fi acolo. Asa ca fac cativa pasi inainte, stiind ca ziua va fi la fel ca ieri; telefonul suna, dar inchid - azi nu am chef de nimeni. Ma intorc cu spatele, si privirea se focuseaza intr-un signur loc; tu.. erai putin mai incolo, cu ea. Va privesc, te privesc, o privesc, apoi te privesc din nou.  Afisez un zambet ciudat, sau mai degraba o grimasa, si realizez ca o iubesti; esti fericit. Apoi zambesc si eu, pentru ca tu chiar esti fericit, si asta e tot ce mi-am putut dori. Dar o lacrima isi face aparitia in ochii mei; o tii in brate si o saruti exact la locul nostru.